Un om singur, fără un prieten adevărat în imensul Paris, departe de ţara sa, departe de tradiţiile ţării sale, nesigur de realităţile ţării de exil, un om mergea prin Paris cu paşi mari, un om asemeni unei torţe vii care din văpaia sa nu cunoştea decât arsura. (1)
Cu sau fără legendă: Amedeo Modigliani
Dacă amintirea lui Modigliani poartă vălul legendei, se pare că pictorul a cochetat cu ideea de a ţese la el. Legendele contribuie însă la crearea realităţii şi pot deveni, uneori, mai utile decât faptele în sine.
Introvertit peste măsură, când mişcările interioare îl sufocă prin intensitatea şi caracterul contradictoriu, încearcă să le anuleze într-o manieră destul de violentă. Acuzat pe nedrept de instabilitate psihologică, Modigliani suferă mai degrabă de timiditate, dar o ascunde îndărătul gesturilor de bufon. În opera sa prevalează sentimentul artistic, ideea ocupând locul secund, ceea ce trădează excesul de sensibilitate. Existenţa îi este exaltare în urmărirea unui ideal de frumuseţe, presimţit de timpuriu. Dar viaţa lui refuză, constant şi pervers, să îşi păstreze limtele. Boala, la fel.
Conservator în ce priveşte eleganţa, graţia şi arabescul, Modigliani nu poate subscrie la cubismul contemporanului Picasso, care i-ar fi cerut sacrificarea elementelor strâns legate de configuraţia sa psihologică. Se dezlănţuie abia în ultimii cinci ani ai zbuciumatei existenţe când, probabil, conştientizează că nu poate aduce jertfe pe altarul artei în numele unei estetici facile. Până atunci, destinul său părea să aştepte oarecum în suspensie. Astfel se încearcă a i se explica descumpănirea care a determinat, mai ales în primii ani ai şederii la Paris, distrugerea unui mare număr de picturi şi desene.
Născut la 12 iulie 1884, adică sub zodia cancerului cum însuşi livornezul afirmă, acest semn îşi pune pecetea în mod straniu pe scurta lui existenţă. Rolul determinant în formarea personalităţii lui Modigliani îl are mama, Eugenia Garsin, în grija căreia rămâne şi fiica pictorului. Aceasta din urmă încearcă o reconstituire a traseului real pe care Modigliani l-a urmat cu paşi de felină, presimţindu-şi moartea de timpuriu; sfidând-o cu mult înainte să fi devenit o proximitate iminentă.
La 11 ani, copilul suferă o inflamaţie a pleurei care îl va lăsa vulnerabil pentru toată viaţa, iar doi ani mai târziu se îmbolnăveşte de febră tifoidă. În delir, vorbeşte despre picturi pe care încă nu le văzuse. Pentru prima oară presimte că timpul e o entitate lipsită de păsuire. Mama îi promite un drum la Florenţa şi libertatea de a deveni pictor. Prin formaţia şi temperamentul său, Eugenia Garsin este atrasă de ideea ca fiul său să devină artist. Alegerea unui maestru nu a ridicat prea multe probleme, dat fiind că în micul Livorno, dormitând pe propriul trecut (2), nu exista decât unul. Guglielmo Micheli este aşadar primul călăuzitor al lui Modigliani pe drumul spinos al artei. Mentorul nu este dintre cei care aderă la canoane şi idei lipsite de originalitate, doar de dragul academismului. Lecţiile sale îi deschid tânărului Amedeo orizonturi ale caror limite nu se întrezăresc. La 1 august 1898, Modigliani îşi începe ucenicia de pictor într-o stare de neîntreruptă şi intensă excitaţie, care îi favorizează progresul rapid.
În septembrie 1900, medicii descoperă o leziune tuberculoasă, dar constituţia sa extrem de rezistentă îl ţine încă 20 de ani în viaţă, chiar şi aşa, intoxicat de alcool şi excese de mai toate felurile. Probabil că Paul Alexandre fusese singurul care nu găsea viaţa dezordonată a lui Modigliani întru totul nocivă. Punea aspectu-i haotic pe seama unei evadări în destinderea provocată de un fel de vis, o uitare binefăcătoare a vieţii de mizerie, şi îşi sprijinea părerea pe afirmaţia că niciodată nu l-a văzut pe pictor lucrând sub influenţa stupefiantelor (3). Când reuşea să devină nesuferit prin comportamentul său, perfect conştient fiind, accentua stranietatea personajului proaspăt creat, ca şi cum ar fi căutat, în mod deliberat, să-şi scrie singur legenda.
În jurul lui 1900 începe să se înfiripe obsesia personajelor cu gât lung, cap ovoidal şi înclinat. Fiica pretinde că în această perioadă Modigliani descoperă sculpturile lui Tino de Camaino, de care pictorul este atras şi urmărit multă vreme. Găseşte grandioasa şi fericita soluţie la problemele plasticii, pe care şi-o va însuşi de-a lungul întregii activităţi artistice, chiar dacă întreruptă de îndoieli şi căutari de sine: unghiul pe care ovalul figurii trebuie să-l facă cu gâtul cilindric pe care este aşezat, sinteză între manierismul decorativ şi densitatea sculpturală şi, mai ales, folosirea liniei, nu ca o juxtapunere grafică, ci ca un mijloc de a compune volumele şi de a conţine masa, accentuând, parcă, greutatea ei. (Jeanne Modigliani)
Din perioada şederii pictorului la Paris s-au născut cele mai multe legende. Jean-Paul Crespelle pretinde că s-a scris multă literatură proastă în jurul personalităţii lui Amedeo Modigliani. Aduce acuze criticilor şi scriitorilor, îndeosebi lui André Salmon, de a fi adăugat propria fabulaţie la fabulaţia orală a martorilor la trecerea artistului prin lume. Greu de cântărit valoarea acestei opinii! În descrierea lui Jean-Paul Crespelle, Salmon apare ca un bărbat înalt, precedat de un nas lung, atent cu oamenii şi de o ironie muşcătoare, care-şi făcuse o specialitate din a povesti prin ateliere cele mai scabroase istorii pe tonul unei conversaţii mondene. El va scrie şi o biografie despre Modigliani în acelaşi spirit, presărându-şi textul cu anecdote picante şi absolut inexacte (4). Învinuindu-l de indiferenţă la orice verosimilitate, vine cu dovezi concrete împotriva poetului din la Butte, care ar fi folosit drept documente doar amintirile sale distorsionate.
Dar iată că Salmon se explică: Ce nu-i romanţat pe lumea asta? Ce nu suportă să fie romanţat? Poate fi ceva mai romanţat decât Istoria? Geografia a fost şi ea foarte romanţată şi încă tot mai rămâne câte puţin. Şi melodrama Cifrelor în luptă cu Numerele? Cât despre fizică, astrofizică, ce romane sau ce mai romanţe! Muzica sferelor şi marşuri funebre. Iată în ce îmi găsesc scuza, justificarea. Am conştiinţa că nu am inventat nimic, şi dacă a trebuit totuşi să deduc, am evitat să conchid. (5)
Modigliani a lui Jean-Paul Crespelle e o carte sinceră, străbătută de efortul strădaniei pentru exactitate. Nu se prea poate spune acelaşi lucru despre Viaţa pasionată a lui Modigliani a lui André Salmon, o biografie destul de căutat şi totuşi modest romanţată, în care predomină dialogurile, desigur deduse, de vreme ce pictorul nu se confesa şi nici nu vorbea prea mult, excepţie făcând momentele în care era cuprins de furia şi fantezia dantescă. Aici, fiorul poetic se împelteşte mai mult sau mai puţin discret cu intenţia de a răvăşi cititorul. Datorită insistenţei asupra detaliului lirico-fabulatoriu, cartea poate părea ceva mai incitantă. Cert e că fără acest detaliu s-ar trece, şi ar fi păcat, ceva mai în grabă pe lângă biografia unicului Modigliani.
În 1902, pictorul pleacă la Florenţa pentru a-şi continua studiile, dar o părăseşte în favoarea Veneţiei, în 1903. Cursurile Institutului de Arte Frumoase nu le urmează cu prea multă asiduitate. Din punct de vedere al artei, Veneţia era destul de lipsită de importanţă pe vremea aceea. Probabil, mergând acolo, Modigliani voia să-şi apropie mai mult o pictură absolut opusă artei liniare care căuta puritatea şi idealul de frumos, din Florenţa.(6)Însă lucrările executate aici s-au pierdut, deoarece proprietarii lor nu le-au acordat prea mare importanţă.
Modigliani a cunoscut şi provocarea sculpturii, perioadă în care a fost unul dintre apropiaţii marelui nostru Brâncuşi. Nu se poate presupune o influenţă a sculptorului român asupra pictorului italian, lirismul românului, orientat spre o despuiere extremă a formelor, neputând fi regăsit în operele sculptate ale livornezului, care izbesc prin caracterul lor greoi, aspru şi de o barbarie premeditată. Dacă e adevărat ce pretinde Salmon, atunci Modigliani ia lecţii despre luciul materiei de la Brâncuşi: piatra se loveşte încet şi îndelung, cu răbdare, ca şi cum ai lovi în noapte ca să ţâşnească lumina, ca şi cum ai aştepta nu lumină ci muzică(7). Jacques Lipchitz rostea ceva despre obiectul căutărilor lui Modigliani: expresia primordială şi caracterul monumental, ceea ce şi explică preferinţa lui pentru arta egipteană şi aversiunea faţă de Rodin, făcut responsabil de decăderea sculpturii. Aceeaşi era şi opinia lui Brâncuşi, dar exprimată într-o manieră mult mai moderată. Activitatea de sculptor a lui Modigliani s-a redus la relativ optsprezece luni, timp în care a realizat cele douăzeci şi cinci de lucrări în piatră care mai există şi, fără vreo urmă de îndoială, altele care s-au pierdut. Piatra moale poate justifica legenda potrivit căreia el îşi fura materia brută de pe imensul şantier Montparnasse, cartier aflat în plină expansiune.
Anul 1914 deschide unul din cele mai agitate anotimpuri carnale ale artistului italian, odată cu apariţia Beatricei Hastings pe scena Parisului. Poeta engleză e prima femeie situată la înălţimea lui intelectuală. În cronici, identitatea îi e stabilită, adesea, şablonard – poeta fără poezii – şi ignorată în planul personalităţii. Astfel de relatări sunt catalogate de către Crespelle drept superficiale, iar veridicitatea lor pusă sub semnul îndoielii. El subliniază importanta contribuţie a femeii în literatura engleză şi aminteşte despre poeme pline de sevă alături de câteva importante cronici. Născută în Africa de Sud, cu 5 ani înaintea lui Modigliani, blonda cu tenul pal adoră forţa bărbătească descoperită – zice-se – la fierarul campion local de box, cu care a trăit puţină vreme. Alături de Amedeo, pasiunea substituie forţa fizică, iar inventivitatea contrabalansează, mereu, violenţa. Timp de doi ani, italianul şi nimfa botticelliană cu limbă ascuţită şi pumn solid (8) trăiesc o legătură zbuciumată. În urma unei alte încercări amoroase pe scena artistică, de astă dată cu pictorul Alfredo Pina, englezoaica ajunge din nou în braţele unui boxer, un oarecare Thompson. Majoritatea biografilor atribuie influenţei Beatricei Hastings revenirea lui Modigliani la pictură, deşi, sau poate tocmai pentru că, această relaţie, cu tentă intelectualistă dar dominată de carnalitate, n-a fost deloc un remediu pentru singurătatea morală în care trăia Amedeo.
Din misterioasa legătură cu Simone Thiroux, una dintre puţinele certitudini rămase e aceea că a purtat pecetea funestă a morţii (9). Se pare că pentru Modigliani, Simone a însemnat doar cu ceva mai mult decât o oarecare Thérèse, Suzanne sau Germaine, şi nu şi-a recunoscut fiul nici după ce tuberculoza l-a lăsat fără mamă. Luniei Czechowska i-a purtat o dragoste deosebită dar neîmplinită de fuziunea carnală. Niciuna dintre aceste femei nu a reuşit mai mult decât o vagă potolire a spiritului şi simţurilor sale. Niciuna nu l-a putut opri din cursa propriei distrugeri.
Pictorului îi sunt publicate câteva poeme, graţie lui Guillaume Apollinaire, în revista Les Arts à Paris. Asemenea fragmentului de mai jos, ele îşi lasă tributul, desigur, traducerii:
De sus, de pe Muntele Negru, regele,
Alesul să domnească, alesul să triumfe,
Se-apleacă peste lacrimile celor ce n-au întâlnit Stelele.
Iar din cununa norilor, neagră,
Cad stropi şi perle
Pe lânceda căldură a nopţii.
Amedeo Modigliani aducea totul la un stil al său, la un tip pe care îl purta în sine (Jean Cocteau) şi alegea chipuri corespunzătoare acestuia. Marea majoritate a modelelor erau găsite în cafeneaua La Rotonde, frecventată zilnic, dacă nu să deseneze, atunci să-şi plimbe privirea departe, dincolo de limitele strâmte ale sălii. Din câteva trăsături de creion, mâini superbe şi foarte sigure (Lunia Czechowska), care nu ştergeau niciodată nimic, înjghebau portrete după portrete.
În 1916 Modigliani îl cunoaşte pe Leopold Zborowski, care i se va consacra cu o pasiune exaltată, dusă până la sacrificiu. Zodia sub care se dezvoltă raporturile dintre cei doi e caracterizată de sărăcie, fantezie şi pasiune pentru artă.
Din 1917 lucrurile iau o întorsătură majoră: obscurul şi, până atunci, semianonimul Modigliani intră în perioada de exprimare definitivă şi îşi ocupă locul printre maeştrii artei moderne. Opera lui urcă de acum, cu febrilitate, pe două dintre culmile talentului: e vorba, desigur, despre nuduri şi portrete. Jacques-Émile Blanche pretinde că artistul poate fi regăsit mult mai lesne în nuduri decât în portrete. Acestea din urmă seamănă între ele, dat fiind că pictorul îşi alegea modelele în funcţie de propriile criterii estetice. De aceea, forţa modiglienescă rezidă mai ales aici. Apropierea exagerată a ochilor, vrând parcă să semnifice neputinţa de a-i fi fost descoperite tainiţele sufletului, e compensată de ovalul mult alungit pe verticală al feţei, care conferă acea notă de eleganţă cu care pictorul se resemnează înaintea singurătăţii. Inspirată afirmaţia lui Cocteau: totul se organizează în inima lui! O inimă framântată, care surprinde şi exprimă personalitatea profundă a omului. Dar Modigliani nu manifestă interes pentru critica de artă, convins fiind că despre un tablou nu se poate scrie decât, cel mult, un poem. Elogiile din reviste îi serveau doar ca dovezi expediate de urgenţă mamei, întru a-i întâmpina aşteptările.
Nudurile sunt spectaculoase. În ele apar ticurile pictorului: gustul pentru arabesc, alungirea subiecţilor, eleganţa compoziţiei şi indiferenţa sa la culoare (10). Fondul oranj, la modă atunci, acel fond de sos îl agasează pe Blanche, care acuză nudurile de senzualitate prea voită, prea evidentă, chiar dacă aura care le învăluie e una de melancolie. Se pare că opera pictorului italian, deşi admirată, deşi situată pe culmea sentimentului estetic, a avut o foarte mică influenţă. Motivaţia poate fi pusă pe seama lipsei de provocare, domeniu în care excela Picasso. Pictura lui Modigliani e una modestă, onestă şi la vedere, caracterizată de omonotonie admirabilă a pasiunilor (Claude Roy) şi care se refuză oricarei concertări. Dar până să se decidă a rămâne aşa, şi-a măcinat îndelung şi în adânc creatorul. El a suferit multă vreme, nu pentru că se îndoia de sine, ci pentru că ştia cât de greu îi va fi să ducă flacăra din suflet până în varful penelului (11).
Amedeo Modigliani cunoaşte iubirea, deopotrivă a simţurilor şi a inimii, alături de fecioara nebună, stăpână pe nebunia ei, de fecioara înţeleaptă, nebună prin jertfa ei (12): Jeanne Hébuterne. Dragostea dintre cei doi urcă vertiginos spre cota maximă a dramei şi ultimu-i acord e ţipătul sfâşietor al femeii care curmă dubla viaţă pentru a-şi urma bărbatul în moarte.
Zice-se că Jeanne nu era frumoasă dar întreaga-i fiinţă avea ceva din princiara zburătoare care e lebăda: mersul încet, a cărui greutate a fost accentuată de cele două sarcini, ritmul, formele, gâtul alungit, tenul care nu a cunoscut niciodată fardul, ochii limpezi, admirabil dispuşi sub sprâncene, nasul lung ca al figurilor bizantine. Gabriel Fournier o descrie trăind în contemplarea sa idolatră, chircită în colţul ei şi cu privirile pierdute ascultându-şi iubitul declamând… Era o fată ştearsă şi tăcută. Îi este imposibil să-şi amintească măcar o singură frază rostită de ea. Asta nu înseamnă nicidecum că ar fi fost o idioată, afirmăStanislas Fumet: uneori făcea remarci scurte, chiar ironice. Citea, îl cunoştea pe Léon Bloy şi pe Nietzsche şi se apucase să înveţe ruseşte. Blândă şi prea supusă, Jeanne nu s-a putut opune abisului care se deschidea sub picioarele iubitului ei şi a fost incapabilă să-l reţină la timp.
Modigliani speră să înşele moartea întorcându-se în braţele oblăduitoare ale mamei sale. Dar nu mai reuşeşte. Meningita tuberculoasă, descoperită mult prea târziu, l-a măcinat într-atât, încât ajunsese să spună cu glas răguşit: nu mi-a mai rămas decât o fărâmă de creier în ţeastă. În 24 ianuarie 1920, o injecţie a pus capăt, pentru vecie, suferinţei cumplite. O zi mai târziu, Jeanne, Jeanne care poartă cel de-ai doilea copil al lui Modigliani în pântece, se aruncă de la etajul cinci. Erau înţeleşi să rămână împreună, uniţi în bucuria veşniciei. Zile la rând, ascunzându-se reciproc de foarte apropiata moarte, cei doi îndrăgostiţi au stat îmbrăţişaţi pe un pat nenorocit, de o murdărie înspăimântătoare.
Dacă Modigliani a fost înmormântat ca un prinţ, nu se poate spune acelaşi lucru despre Jeanne, care a fost dusă la groapă aproape clandestin, însoţită de familie şi de câţiva prieteni care nu s-au încumetat să se apropie prea mult. Abia după trei ani, cei ce-şi promiseseră unirea veşnică au fost readuşi sub o piatră de mormânt comună, în cimitirul Père La Chaise. Abia după ce Emmanuel şi Jeanne Léger au reuşit să învingă opoziţia familiei Hébuterne.
Jeanne Modigliani a înlăturat o mare parte din legenda aşternută peste amintirea părinţilor săi. Cu precizia unui proces verbal acuzabil de simplitate, lipsă de căldură, dar nu şi de inexactitate, în Modigliani sans légende, fiica pictorului a domolit, atât cât i-a stat în putinţă, fabulaţia care îngreunează accesul spre acealizieră a istoriei (13) unde s-a retras Amedeo Modigliani întru modificarea cadenţelor universului; întru perpetuarea acelor familii care, eliberate de toate constrângerile (14), află răspunsurile la marile întrebări ridicate de specia umană, atât de uitucă. Acolo îşi stinge flacăra neagră din ochi pentru a zgândări flacăra luminoasă din sufletul nostru.
Bibliografie:
(1),(5),(7),(11),(12): André Salmon, Viaţa pasionată a lui Modigliani
(2),(3),(4),(6),(8),(9),(10): Jean-Paul Crespelle, Modigliani
(13),(14): Marcel Sendrail, Înţelepciunea formelor
0 Comments
You can be the first one to leave a comment.