“teatrul mi-a înşfăcat poezia, mi-a absorbit-o, mi-a consumat-o ca pe un fel de energie necesară pentru punerea în ecuaţie dramatică a poveştilor mele. nu pot să concep o piesă de teatru care să nu aibă dimensiune poetică.”
Matei Visniec - Groapa din tavan - Coperta
Având ca ferment realitatea cotidiană, tramele lui Matei Vişniec sunt fragmente de aluat existenţial, însiropate cu absurd şi condimentate simbolic. Raportând totul la propria experienţă, personajele se dezlănţuie pe terenul speculaţiei ordinare, unde grosolănia şi teama sunt principalele forţe de coeziune. Treapădă în spaţiile goale ale unei urzeli împletite anapoda, libertatea lor reducându-se la vorbărie şi gestualitate în exces, cu rol de amânare a punctului culminant şi de accentuare a tensiunii. Se spionează, se duşmănesc şi se împrietenesc alternant. Comportamentul le e grotesc şi instabil iar identitatea incertă. Au neizbutite tentative de toleranţă şi sinceritate. În lumea lor lipseşte cu desăvârşire resortul social în favoarea criteriului etic. Şi totuşi, terenul sus-numit îşi are uneori deasupra urme dintr-o atmosferă celestă cu şanse de izbăvire în retragere.
Omul cu rămăşiţe de inteligenţă incomodează, e intrusul supus unui interogatoriu chinuitor. Într-un cadru bântuit de lipsa sentimentului şi încrederii, printre simboluri consacrate Vişniec lansează unele personale, atât de viguroase încât prind viaţă proprie, acţionând ca nişte replicanţi care, absorbind orice formă de energie, câştigă autonomie. Parte a arsenalului simbolic, groapa, fântâna secată şi pubela sunt leitmotivele pieselor, imagini alegorice ale degradării. Să putrezeasca fără groapă! e verdictul aplicabil într-o lume oricum în putrefacţie, unde animalele ajung să se sinucidă dintr-o raţiune a insuportabilului superioară omului. În Buzunarul cu pâine scena se despică în coloane de fântâni suprapuse. Brusc, situaţia se răstoarnă. Plouă cu pâine. Lătratul câinelui nu se mai aude de jos în sus ci invers. Bărbatul cu baston şi Bărbatul cu pălărie se transformă din salvatori în candidaţi la actul salvării. O adorare pe toată coloana lumii coboară de sus şi se distribuie pe toate etajele ei, piesa se sfârşeşte în incantaţie de Tatăl nostru, iar versul şi pâinea noastră cea de toate zilele se repetă în formula sa magică.
În general, reprezentaţia e dominată de forţe primitive subterane. În centru, o morişcă absurdă vântură germenii nebuniei colective. Mişcările sunt dezorientate în geometria catastrofică a scenei scufundate într-o noapte simbolică, în care e mai bine să nu mişti nimic fiindcă vietăţile s-au deprins cu întunericul, păsările nu mai zboară, peştii nu mai înoată, toată lumea e pe dos. Actorul trebuie să joace rolul omului devorat de gropile vii, cu multiple încărcături simbolice, din interiorul şi exteriorul său. Personajele par a fi supravieţuitori ai unei explozii apocaliptice, legându-se cu disperare de individul picat parcă din cer, ca şi cum ar fi un mesia eliberator sub pielea căruia încearcă prin orice mijloace să intre. Însă eterna brută dialoghează zadarnic cu imponderabilul om de spirit, fiindcă gramaticile la care se raportează fac parte din arii care nu au nimic în comun, gramatica fiind ea însăşi o filozofie.
Comunităţile în miniatură, simbolizând o lume uniformizată la limita nebuniei, păşind în gol ca un mecanism lipsit de ţel, sunt alcătuite din oameni fără nume şi fără personalitate, adesea numerotaţi: Bărbatul cu baston, Bărbatul cu pălărie, Gardianul, Călăul, Bărbatul cu tomberonul, Şeful gării, Hamalul, Casierul, etc. Adică exponenţi ai unor categorii, unii dintre ei perindându-se prin mai multe piese pentru a le oferi o oarecare continuitate, ca purtători ai aceluiaşi mister sau destin. Se complotează împotriva celui cu rămăşite de suflet, raţiune şi intelect iar în planuri paralele fiecare membru al mini-comunităţii îşi desfăşoară propria încercare de prindere în captivitate a intrusului, prin metoda sufocării cu zeama lipicioasă a vorbăriei. Denaturarea intenţionată a adevărului este condiţie şi mod de a fi, personajele încadrându-se în tipul individului atât de deprins cu născocirile încât chiar crede în ele.
Diagnoze ale stărilor patologice de nelinişte, alegorii ale ridicolului raporturilor umane, piesele lui Vişniec fie că nu au final fericit, fie că se încheie în puncte de suspensie ca un schesis elastic scriitor/cititor, cu rol de amortizare a zguduirii sau ca un gest de suspendare a soluţiilor didactice, implicând lectorul în formularea lor. Contradicţiile se multiplică delirant în insignifiant ca şi cum temeiul iniţial nici nu ar fi existat. Intrigile sunt aparent incoerente, prelungindu-se ca nişte organie tactile prehensile, încercuind un număr considerabil de teme, gâtuind subiecţii. Replica nu era mort deloc e perfect justificată în contextul unei lumi spongioase care suge nebunie şi ură, în care nu se ştie dacă mai există fiinţe adevărat vii: În ziua de azi toată lumea a înnebunit. Toţi descreieraţii sunt complet liberi. Sau:Aici e ură din aceea oarbă, din aceea neagră. Nu e ură de zi cu zi.
Instrumentarul lui Matei Vişniec e alcătuit din replici spontane, a căror forţă nu constă atât în forma în care sunt turnate cât în conţinutul ei, dar şi din imaginile şocante, bizare, care suspendă din când în când întâietatea precedentelor. Totul se îmbină perfect întru alcătuirea unei stranii atmosfere generale, în care e solicitat arsenalul imaginativ al regizorului/ spectatorului/ cititorului. Pe alocuri ai impresia că piesa se cere reformulată interactiv. “Sigur că în mintea mea, pe măsură ce lucrez, se produce un film al spectacolului, care se derulează, dar după ce am terminat piesa, îmi ard filmul propriei mele regii şi las o libertate totală celor din jur, să facă tot ceea ce doresc cu textul meu.” Când transcendentul a fost complet desfiinţat, autorul a testat coborârea din scenă: Să bem pentru moartea autorului! Moarte autorului! Personajele preiau controlul, cine nu este pentru este împotriva lor.
Nu ştiu dacă Matei Vişniec argumentează complexele umane dar cu siguranţă le transpune în imagine împreună cu revolta aferentă. O revoltă care se molipseşte deşi temeiul ei constituie o enigmă în ce priveşte personajul. De aici atmosfera de degringoladă colectivă care derutează şi atrage ca un magnet. Spectatorul este inclus în piesă. Într-o conjuraţie a făţărniciei, viaţa de zi cu zi trebuie transformată în teatru veritabil: Cine va fi prins că nu joacă teatru va fi alungat din oraş, va fi urmărit, va fi prins, va fi blestemat, va fi interogat, i se vor tăia nasul şi urechile, limba şi pleoapele şi va fi ghilotinat. Toţi cei care vor fi bănuiţi că nu joacă teatru vor fi prinşi, vor fi prinşi, vor fi prinşi… În această cutie pe care o vom aşeza la colţul străzilor, veţi putea introduce numele celor pe care îi bănuiţi că nu joacă teatru. Am zis! Nivelarea personalităţii umane ca urmare a practicii îndelungate de adaptare la orice situaţie, fie ea cât de absurdă,convertirea sensului în nonsens, a frumuseţii în urâţenie, ba chiar asemănarea aproape dureroasă a nonsensului cu sensul, sunt perfect redate. Vişniec a prins între coperţi un act de creaţie răspicat şi dezinvolt. Chiar dacă absurdul e partea predominantă a armamentului stilistic folosit în lupta cu prostia şi fariseismul, regăsim în piesele sale şi unelte tradiţionale cum ar fi comicul dominat de tragic sau realismul în combinaţie cu expresionismul. Autorul a reuşit să construiască imaginea exactă a valorilor răsturnate, a individului ocupat exclusiv de propria persoană, incapabil a se ridica altfel decât călcând peste capetele tăiate ale susţinătorilor. Teatrul este singura instituţie naturală din univers. Trăiască teatrul total, teatrul absolut, teatrul universal, teatrul unic şi perfect, teatrul fundamental, trăiască actorul unic şi indivizibil, până la moarte, de mii de ori, încă şi încă, şi încă, din toate puterile noastre, jurăm! (Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’-ntâi). Ce să-i rămână de făcut omului incompetent în ale actoriei? Probabil să se refugieze în cărţi şi să citescă până cuvintele se vor transforma în colb pe sub pleoapele înţepenite, pentru a se pietrifica deodată cu el.
Ordinea organic-ierarhică a grupurilor şi spiritul de turmă sunt bulversate ori de câte ori vin în contact cu arealul onestităţii. Fiecare membru al comunităţii în miniatură ar fi în stare oricând să-i desfiinţeze pe ceilalţi, prin orice mijloace, din dorinţa instinctivă de a pătrunde în zona interzisă a activităţii minţii şi spiritului omului sincer cu sine. O lume încifrată cu fiori metafizici intuiţi, căreia şi-ar dori să-i spargă codul de acces. O lume a Călătorului prin ploaie, a Omului cu violoncelul, stranie şi străină, în care s-ar ascunde cheia vreunui secret esenţial şi existenţial, de care se teme pentru că nu îi înţelege mecanismul. Acţiunea se desfăşoară în spaţii înguste – o sală de aşteptare, o pivniţă, peronul unei gări, o cameră de execuţie – unde stratul compact de frică împiedică urletul de groază să treacă mai departe de sine. Victima îşi poate prelungi viaţa dacă e în stare să-şi compătimească gâdele, timp în care cel din urmă depune eforturi supraomeneşti pentru a-şi satisface nevoia ipocrit-acută de justificare a crimei, ca şi cum motivarea şi mântuirea ar fi sinonime: Ne sugi sângele, asta e. Tu nu vezi că toate uşile şi ferestrele sunt bătute în cuie? Tu nu vezi că toţi stau înfundaţi până la genunchi în aluatul ăsta negru din care-mi fac eu urmele la galoşi? Nu vezi cum s-au topit acoperişurile şi s-au scurs în canal? N-ai văzut că n-a mai rămas decât un singur arbore, negru, pe care-l port, chiar acum, la mine în buzunar? N-ai văzut cum plouă de zece ani cu aceeaşi picătură neagră de apă? […] Tu nu vezi cât de târziu s-a făcut în lume, nu vezi cum prostia şi ura s-au încleştat una de alta şi s-au furişat în fântâna oraşului şi s-a rostogolit fântâna peste case şi peste toate cele, de s-au făcut ca două picături de apă? (Artur, osânditul). Condamnatul la moarte e Mesia, încă un ultim mare învins al cerului care a venit, a văzut, a luptat şi i s-a retezat capul.
Autorul foloseşte un limbaj tonic. Energia individuală a replicilor, tinzând spre exces şi rebeliune, posedă forţa expresivă a poeziei. Cuvintele sunt lansate ca nişte proiectile, acustica lor fiind acordată la atmosfera generală (clpefăit, mârâit). Îşi pierd neutralitatea sau numărul de inventar cum ar spune Nora Iuga, sunt revigorate. Măiestria scriitorului constă în configurarea unor spaţii simple şi strâmte în care se lansează adevăruri general valabile: constatarea vieţuirii se face prin metoda aruncării cu pietre, temeiul rivalităţilor e un amalgam de ieftinisme. Atmosfera e infestată de făţărnicie şi cinism. Straturile suprapuse de semnificaţii sunt urmare a explorării realităţii interioare şi exterioare, pe alocuri cu incluziune de vis. Timpul se dilată şi se contractă sub presiunea lor. Realitatea coexistă cu fabulaţia într-un spaţiu liric cu energie metaforică intrinsecă.
Fiecare piesă are câte un tip de existenţă claustrată. Fiecare dintre personajele poemului Călătorul prin ploaie, e un pretins fost sau un potenţial călător, în plin delir al omului mic incapabil să-şi exploateze extazul şi entuziasmul. Simte nevoia distrugerii celui plămădit altfel, sperând să găsească în moartea lui elementul renaşterii sale. Zvâcnirile de înfrângere a mediocrităţii sunt inconştiente şi pricinuite de o vagă nostalgie a paradisului pierdut. Frumosul absurd îşi pregăteşte ispititoarele jocuri, iar omul îl susţine. În el se preumblă convoiul virtualităţilor acţiunilor şi năzuinţelor sale.
Prin teatrul său, numit ba poem, ba fantezie, mascaradă sau experiment, Matei Vişniec aduce în discuţie atât de obscura conştiinţă a omului vis-à-vis de el însuşi, atât de potrivnică uneori raţiunii încât orice efort al spiritului de a o percepe e zadarnic. Nimic definit, nimic care să-i permită a se defini, în afară de veşnica energie latentă. Fiindcă, desigur, i-a lipsit prilejul de a săvârşi în lumea reală gesturile din reveriile sale, rămânând cu impresia confuză că ar fi fost capabil de ele. Se pare că în matul existenţial iluziile şi stările halucinatorii tind să devină ultimele luminiţe călăuzitoare, substituind vertiginos speranţa.
1 Comment
Un material bun cu adresa Matei Visniec. Felicitari.