Intimitate a unui spaţiu îmbibat de timp propriu şi de văz/auz interior,Mirosiţi această femeie parcurge un traseu sinusoidal, cu pante abrupte între o organicitate zbuciumată (zgomotul unei decizii ticăia pe undeva prin stomac) şi un imponderabil ingenios (2 fâşii de cer mă uitam în 2 fâşii de cer). Poezia Alicei Drogoreanu place pentru că este închegată lăuntric şi restituie sufletului mişcări cândva pierdute, pentru a-i rămâne în proprietate.
Mirosiţi această femeie - o discreţie de un număr prea mic
Allegro – Adagio – Menuett – Finne – Finale Allegro sunt părţi ale unui concert al sufletului şi cărnii, cu oscilaţii acustice produse de nerv (am sânge aici am iad poezie/ cartea ştie tot). Coagulate, notele cu reflexii de roşu sângeriu (e un desfrâu/ roşul/ te înfioară), se îmbină într-un tempo al inimii pe fond alb/negru de portativ ale cărui linii sugerează tăieturi în planuri paralele de timpi.
Alice nu se complace în lirismul singurătăţii. Pradă neliniştii de a fi doar până în secunda care precede devorarea, se scutură din tot trupul ridicându-se deasupra cercului primejdios, niciodată fără semne de ancoraj în fluidul spiritual: răstoarnă valuri peste tine/ se numeşte viaţă/ în mod real. Negarea subliniază intimitatea, măsurând pulsul elementelor de infrastructură ale realităţii de dincolo de vizibil şi imediat: aceasta nu este o casă/ încastrată în fotografia altor/ noi, treptele nu vă vor,soarele nu vine/ să adoarmă/ în fotoliu sau închid ochii/ asta nu e în cărţi/ în cărţile cu poze/ deloc nu e.
Întreruperi scurte şi neprevăzute sunt urmate de valuri de cuvinte-surpriză, exercitându-şi acţiunea estetică în virtutea sensului lor. În afară de rimele strecurate ici-colo, amplificând muzicalitatea, nimic nu sună a joacă pe-aici: aburii se ridică din plapuma roasă/ nimeni nu ştie ce se va întâmpla mâine/ miros a lup/ miros a acasă. Unde memoria poeziei este proprie şi cristalizată, aliteraţia nu poate fi decât un capriciu al autoarei care, aşa cum spune Felix Nicolau, “îşi scrie sieşi, se în-cântă”:sulfă în lumânare/ strânge-mă în suflet tare tare. Nu depistarea vreunui sens abscons este motivul pentru care se trece de la o poezie la alta doar după citiri repetate, ci tocmai această în-cântare/încântare teribil de molipsitoare: dintr-un iatac/ copase de femeie tac din/ icoanele altor iubiri.
Din preaplinul locuirii de sine se revarsă exerciţiul unei singurătăţi neliniştite dar luminoase, senzuale. Olea este efectul ei autoscopic. Olea atenuează nota de jurnal, e acel ochi desprins de trup care îi permite autoarei numai şi numai gestul delicat-controlat dar spontan. Asortarea detaliilor sporeşte contrastul dintre fineţea scrisului şi forţa de transmitere a cuvântului plămădit din procese sufleteşti autentice. Strigătul interior răzbate zidurile versului doar atât cât echilibrul pe muchia dintre senzaţie şi idee să se menţină: şi atunci am să învăţ să strig// până la sângerare/ până la tencuială/ până la capătul venelor. Timpul poeziei nu are secunde moarte, fiind în măsură să exploateze acel vid care înfăşoară omul (mă simţeam atât de goală/ ca într-un pat gol într-o odaie goală/ necunoscută) smulgându-i, ca prin minune, metafore: dezosează-mi cu încetinitorul/ viorile/ din şira spinării. Lovite de stânci de durere lăuntrică, şlefuite de eventualele colţuri de stridenţă, cuvintele se întorc într-un limbaj reflexiv, cerebral, pe fondul sonor al ecoului-liant aparţinând unei gramatici proprie poeziei. Ochi umed plin de tristeţe, din care ameninţă mereu picătura excedentă, cu poezia Alicei se poate plânge: ziua asta e ca mine/ plânge/ o ploaie/ în neştire.
Detaliile audio-vizuale cer exerciţiul lecturării cu glas şi cu încetinitorul. Dacă sunetul întrerupt lasă auzului doar tăcerea, văzul poate înregistra atât mişcarea cât şi imobilitatea. Scrisul Alicei, alcătuit din flashuri sugestive, imobilizează sunetul şi adaugă profunzime imaginii. Se poate sesiza o preferinţă pentru cuvintele cu acest dublu efect, de vizualizare şi sonorizare a trăirilor: ploaie, mare, unghie, etc. (peste biserică/ ploua cu dangăte/ înalte).
Gestuală, cu sentimente printate mai ales alb-negru, curate, fără prelungiri sufocante, poezia are memorie afectivă: cu vârful unghiei desenai/ o senzaţie măruntă/ în negrul mesei/ lucios ca apa. Pare aerul însuşi. Un aer care uneori e rămas dintr-un trecut de dinainte de naştere şi uimitor de bine păstrat în capsulele prezentului, unde Alice îşi organizează un existenţial eminamente estetic (pe argint de tăviţă stau cana zaharniţa cafetiera şi-o linguriţă/ de atâţia ani/ prin muzeul ăsta îngropat sub draperii).
Chiar şi atunci când pare descriptiv, versul ia cotitura interpretării – deseori neaşteptată şi foarte ascuţită. O emoţie mobilă al cărei caracter nu pare a fi evanescent, subliniază nota feminină a scrisului. Cuvântul nud este preferat simbolului, accentul căzând astfel pe afect, autenticitate şi realitate. Refugierea în simbol se întâmplă adesea când sintaxa poetică nu e tocmai la îndemână. Aici însă suntem scutiţi de codificări redundante chiar dacă versul se rostogoleşte extravagant – descoperind terenul unor stări interioare accidentate – rotunjindu-se uneori până la silabă sau sunet. Tăietura lui e adâncă, bisturiul poetei înaintând fără milă în inima cuvântului: se potriveau aşadar/ roşu vermillon şi decadenţa unui ciorap pierd/ ut printre degete/ prin/ tre de/ get/ e.
Pantofii, mereu pe aproape, (se întâmplă să stau în întuneric/ ca şi cum aş sângera/ pe undeva/ în acelaşi întuneric sunt pantofii/ aliniaţi), sugerează o nelinişte mişcătoare, uneori fugă alteori căutare de sine (n-ai să ştii niciodată/ paşii ce te aşteaptă/ în/ papucii de sub birou). Încremenirea e provizorie, dedicată stării dintre veghe şi somn, meditare şi visare, când versurile vin singure ca printr-o vrajă hipnotică rescriind întâmplările zilei, ca o testare a ceea ce trebuie să rămână întru veşnică memorare. În astfel de momente gradul de însufleţire a spaţiului şi obiectelor din jur e maxim, ca şi cum Alice ar da lor din propriul suflet.
Gestualitatea rafinată a expresiei e manieră şi nu gratuitate la butonieră. Când e manifest, delirul poetic pare un soi de alint controlat şi permis doar într-o alveolă specială a conştiinţei, sfârşind printr-o soluţie sau observaţie de ordin practic, opozită contextului şi totuşi în completarea lui. Aici se rupe ritmul poeziei fără să se plece din ea.
Cred că originalitatea stilului Alicei Drogoreanu provine mai ales dintr-o nonşalanţă a scrisului care îl scuteşte de teribilism şi fantasmagoric, lăsând impresia tulburătoare că sub aceste straturi de frumos se ascund substraturi de şi mai frumos pe care le păstrează ascunse dintr-o pudoare a profunzimii. De un subiectivism asumat şi parcă efect al vrăjirii, analogiile poetice sunt ilustrative, având rol de sedimentare şi instrumentare a lucrurilor cu însemnătate: crede-mă natalie/ îşi ţine mâinile în sertar/ ca pe fluturi/ i se uscau ochii i-am pus pe/ raft. Cuvintele, mirosind a brad în iarnă, sunt astfel trezite dintr-o potenţialitate amorţită şi gătite discret-elegant pentru a participa la festinul semnificaţiilor.
Mirosiţi această femeie dovedeşte, încă o dată, că spaţiul unei cărţi întrece spaţiul virtual ca forţă de transmitere. De vină poate să fie inexplicabila însuşire a hârtiei de a permite acea intimitate aparte lector-scriitor, ca şi cum ar fi textura unică în care umezeala a două mâini, izvorâtă din aceeaşi emoţie sinceră, se confundă.
0 Comments
You can be the first one to leave a comment.