Poeta – secţiune transversală

După ce s-a jucat cu eu-rile ei în Arlechini într-o pădure sălbatică (Vinea, 1995), pitindu-le şi travestindu-le, Daniela Şontică se decide să se abandoneze cititorului. Titlul noului volum de versuri, Uitaţi-vă prin mine, Brumar, 2007, pune pe gânduri, însă. Nu e vorba nici de autoscopie, nici de etalarea sinelui. E mai mult vorba despre permeabilitate, despre o privire în rapidă trecere spre altceva. Şi poeta se ţine de titlu! Adică vorbeşte despre iubire, despre feminitate, despre frumuseţile pe care le ratăm zi de zi, dar o face într-un limbaj nu de puţine ori răcoros, înţesat de termeni exacţi, de provenienţă ştiinţifică. Poezia care împrumută titlul cărţii este o ars poetica condensată: „Miroase a tămâie/de la celălalt capăt al oaselor.//Cohorte de microorganisme pe stetoscop,/în pliurile cortinei, pe sternul îmblânzit.//Bumerangul privirii tale se întoarce în carnea/nedormită de săptămâni,/se face una cu mine,/mă împart în cuburi,/uitaţi-vă prin mine, sunt mozaic transparent,/astăzi dau spectacolul caleidoscopic!//[…]//Noaptea ne reuşesc toate minunile,/înviem morţi pe săturate,/dar în zori se răzvrătesc, pleacă în alte religii”. Pudoarea, aşadar, este când protejată cu ajutorul lexicului, când este confesată franc: „Cine renunţă la sex este o primăvară”. Ajunge reflecţia corporalului şi histrionismul deghizării dorinţelor refulate: „Ca să nu te uit îţi voi decupa umbra”. Colecţionară de umbre şi invocând mereu un Peter Schlemil, gata să rnunţe la pata lăsată de corpul său pe obiecte, poeta încântă cu milă, delicat: „El nu mai rosteşte cuvinte decât/cu degetele pe tastatură,/ascultă-l cu milă,/arată-i câtă lumină a rămas afară,/trimite-i o supernovă de binecuvântări/şi tradu în limba lumii lui virtuale/cuvântul iubire!” (Dicţionar). Romantismul acesta trucat rămâne captivant atâta timp nu este revelat.
Ca să nu însiropeze, sofisticata Penelopă ţese apocalipse electrice, în genul lui A. E. Baconsky: „păsări cu penajul strivit de aşteptare,/iar în perimetrul A,/nişte maşini/imposibil de controlat,/locuitorii s-au plictisit/cu identitatea la purtător,/s-au blazat înainte de a cunoaşte/toate chinurile,/ei cunosc cu adevărat doar plăcerea,/sunt închişi în carcase sofisticate,/dau drumul la televizoare/şi privesc o lume care nu-i priveşte,/au o bucurie indecisă,/fac lucrurile doar cu o repetiţie prelungă,/ei cred că e ceva trecător,/însă plouă pe stâlpii/universului în expansiune” (Armaghedon).

Ştiinţa de a scrie poezie nu e la îndemâna oricui. Or, Daniela Şontică excelează la capitolul trucării sentimentelor, suferinţelor şi mâniilor. De aici ţâşneşte arta, adică deghizarea suferinţei şi a bucuriei în frumos. Indiferent dacă tratează despre „măduva îngerilor de rând” sau pretinde că „cine renunţă la sex e o primăvară”, poezia aceasta îşi retează efuziunile la timp, face apel la neologisme şi limbaje specializate. Aşa se naşte autenticitatea artistică, atât de diferită de cea umană. Setea de dragoste, credinţa şi maternitatea latentă sunt traduse într-o scriitură raţională, comprimată şi accelerată. Dacă am avea de-a face cu un autor rece la inimă, contextul liric ar deveni banal. Aşa însă, e o delectare să simţi cum pe sub gheaţa strofelor alunecă peşti exotici, cu sânge cald, travestiţi în piranha. Colţii rămân valabili, doar că sunt de lapte.

Tags: Daniela Sontica Felix Nicolau