Victoria Dublului la Amélie Nothomb în Cosmetica Duşmanului

“Sufletul este matricea şi recipientul tuturor ştiinţelor, precum şi al oricărei opere de artă”, susţine Jung. De aceea este interesantă şi chiar necesară lărgirea punţii dintre psihologie şi literatură. Ştiinţa proceselor psihice e în măsură să explice nu doar structura psihologică a operei de artă ci şi pe aceea a creatorului.

Amélie Nothomb - Cosmetica Duşmanului

Amélie Nothomb - Cosmetica Duşmanului

Cosmetica duşmanului, privită ca un dialog continuu între ego şi alter ego, se încadrează în acele cutremurătoare experienţe în care contrariile îşi dispută întâietatea. Experienţa este ridicată din cotidianul banal la înălţimea, deloc neglijabilă, a trăirii Améliei Nothomb şi returnată, cu putere de convingere, conştiinţei cititorului.

Suntem în întunecimile spiritului. Există ceva în om de o esenţă străină, ceva ascuns, abisal, care ameninţă să învingă natura umană prin incomprehensibilitate. Şi chiar reuşeşte. Dublul poate fi complementarul, însă aici este adversarul care instigă la luptă. Întâlnirea personajului, Jérôme Angust, cu dublul său, Textor Texel, este un eveniment nefast, o întâmpinare a morţii atât din perspectiva executantului cât şi a executatului. Textor Texel insistă asupra etimologiei numelui său, prevenindu-ne din start că va fi, simultan, ţesător şi obiect al ţeserii sale. Evident, Textor face trimitere la text în timp ceTexel apelează verbul latin texere (a ţese). Astfel, aparentul dialog nu este altceva decât un monolog interior. 

Dublul diabolic este fiara ale cărei forţe nu pot fi domesticite şi în ghearele căreia eul sucombă. Ţesătura psihologică a personajului se transformă, treptat, în giulgiu. Sacrificând stăpânirea – cel puţin parţială – a realităţii şi viaţa personală omul îşi trăieşte falsa grandoare într-un vis cu ochii deschişi, la modul delirant. Considerând ca aparţinându-i elemente şi calităţi de dincolo de limite, el cade pradă inflaţiei psihice şi se pierde pe sine. Din exhibiţionist ajunge criminal, apoi sinucigaş.

Textor neagă, dacă nu existenţa, cel puţin autoritatea lui Dumnezeu, considerând religia un simplu instrument de manevrare spirituală sau teocratică: e foarte dureros să descoperi nulitatea lui Dumnezeu şi, prin compensaţie, atotputernicia duşmanului interior. Erai convins că trăieşti cu un tiran binevoitor deasupra capului şi brusc îţi dai seama că trăieşti la cheremul unui tiran răuvoitor care-şi are sălaş în pântecele tău. Eul subconştient nu-şi poate accepta refularea, aşa că devine monstrul interior în care personalitatea se resoarbe. 

Personajul nu recunoaşte nici lumea sufletului. Prizonier în cercul strâmt al eului, ajunge să fie orbit de propria imagine. Gândul ne poate zbura la musca bâzâind în jurul unui punct luminos cu care nu se poate confunda. Sau la un Narcis înecându-se în oglinda deschisă spre adâncimi interioare, care îi reflectă adevăratul chip. Asistăm la un proces de scurtcircuitare a vieţii afective şi la un fel de încercare de identificare cu supraomul.

Dovezile existenţei duşmanului interior, al dublului adversar, sunt imposibil de contestat, în timp ce dovezile existenţei lui Dumnezeu sunt extrem de subtile şi inconsistente, argumentează Textor. Duşmanul este cel care distruge, din interior, tot ce merită distrus, care ne arată decrepitudinea intrinsecă fiecărei realităţi. Este cel care ne scârbeşte de noi înşine şi care, atunci când zărim chipul dumnezeiesc al unei necunoscute, ne dezvăluie moartea ce zace în această frumuseţe. Putem presupune că revolta împotriva perenităţii frumosului pământean îl determină pe Angust-Textor să-şi ucidă soţia la zece ani după ce o violase în cimitirul din Montmartre. Dacă ne lasă libertatea de a decide între violul real şi cel imaginar, înseamnă că Amélie Nothomb ridică problema legată de distanţa dintre intenţionalitate şi faptă.

Orice stare intenţională inconştientă este cel puţin virtual conştientă. Conştiinţa nu este în întregime intenţională, după cum nici intenţionalitatea nu este în întregime conştientă. În general, omul are tendinţa să deosebească imaginile de fundalul lor. Personajul nostru, însă, nu o poate deosebi pe Isabelle, singura femeie din viaţa sa, de fundalul pe care îi apare. Iar acesta e, din nefericire, moartea. Pe fondul morţii apare chipul de nepătruns al femeii: o îmbinare de trăsături şi priviri care s-au transformat, brusc, în singura realitate, enigma cea mai importantă a universului purtând înscris un mesaj suprem. Stările de conştiinţă nepatologice se caracterizează prin puternica impresie de familiaritate. Dar moartea nu poate fi familiară. Punctul culminant – definitivarea rupturii personalităţii în regim diurn şi nocturn – e atins. De acum înainte viaţa afectivă îşi mută sediul pe tărâmul iraţionalului, al întunericului şi negării. În Teoria naturalistă a conştiinţeiAdrian Niţăsusţine că orice stare intenţională îşi stabileşte condiţii de satisfacere numai în virtutea unui fundal de dispoziţii, înclinaţii, tendinţe. Stările intenţionale nu funcţionează autonom, bazându-se pe setul de capacităţi de fundal. Acesta permite interpretarea perceptivă şi facilitează anumite tipuri de disponibilitate, iar structurile sale sunt conştiente.

Căutarea unei justificări permite duşmanului interior să preia controlul. Încercarea de a găsi o motivaţie a propriilor acţiuni fatale e dovada instalării complexului de vinovăţie. Dar ispăşirea individuală nu numai că nu-l salvează pe om de personalitatea lăsată pradă autonomiei, ci îl deconectează de la realitate, aruncându-l într-o dispoziţie patologică. Nu toţi criminalii au sentimentul vinovăţiei, însă, atunci când îl au, nu se mai gândesc decât la asta. Vinovatul se îndreaptă spre pedeapsa lui întocmai ca apa către mare, ca omul jignit către răzbunarea sa. Umbra abandonată îşi revendică subiectul. Dar, ca natură secundară a fiinţelor, umbra este strâns legată de moarte. 

Jung numeşte umbră tot ceea ce subiectul refuză să recunoască şi să admită şi care totuşi, i se impune mereu, direct sau indirect – de pildă trăsăturile de caracter inferioare sau alte tendinţe incompatibile. Această umbră se proiectează în visurile lui. În Cosmetica duşmanului ia înfăţişarea unei alte persoane, care nu este altceva decât reflectarea unui eu inconştient. Umbra se manifestă de asemenea prin cuvinte şi acte impulsive şi necontrolate, care trădează întotdeauna un aspect al psihismului şi trezeşte în subiect tendinţe ocultate. Chiar dacă nu sunt malefice, riscă să devină astfel, în măsura în care rămân refulate în umbra inconştientului. 

După zece ani de falsă inocenţă, zidurile etanşe ale minţii lui Angust cedează şi faptele ocultate trec în lumina conştiinţei. Nu poate accepta nici rolul victimei nevinovate, nici rolul asasinului. Şi totuşi, faptele se cer asumate când cel de-al zecelea an îşi roteşte ziua crimei prin memoria vinovatului. Pentru el nu mai există şansa interpretării vreunei partituri în orchestra umanităţii. Datorită unui accident mental ajunge faţă în faţă cu asasinul din adâncul fiinţei sale. Realizează cât de caraghioasă e nevoia oamenilor de a-i acuza pe alţii că le-au distrus viaţa, când reuşesc foarte bine s-o facă ei înşişi, fără ajutorul nimănui. În timp ce Angust îşi izbeşte capul de perete, acelaşi cuvânt, repetat obsesiv, îi însoţeşte gestul: Liber!. Şi, într-adevăr, se eliberează de povara vieţii.

Chiar şi cel mai îndrăgostit bărbat ajunge să-şi dorească, fie şi pentru o clipă, să îşi ucidă soţia – afirmă scriitoarea într-un limbaj al graniţelor. Poate fiindcă fiecare soţie întrezăreşte în bărbatul ei, fie şi pentru o clipă, monstrul delectându-se cu violuri reale sau imaginare. Când cele două clipe se suprapun, catastrofa se produce. Pentru partea masculină, iubirea înseamnă cucerire. Dacă femeia nu se lasă cucerită încet, pe parcursul întregii vieţi, ci dintr-o dată, bărbatul (de o calitate cel puţin îndoielnică) nu-şi mai poate etala armele şi îşi va dispreţui victima. Va deveni irascibil la sensibilitatea şi graţia acesteia. Incapabil de comuniunea cu sufletul feminin, va sfârşi într-o singurătate jalnică. Femeia e ciobul din inimă pe care îl va elimina negreşit. Jumătatea naturală e substituită de dublul demonic.

Chiar dacă Amélie Nothomb reia vechea şi uzata idee că fiecare ucide ceea ce iubeşte, o face într-un stil convingător şi cu foarte ramificate conotaţii psihologice. Cosmetica, zice ea, este ştiinţa ordinii universale, morala supremă care guvernează cosmosul şi ar fi total anticosmetic ca asasinul lăuntric să-şi arate chipul fără să fi trecut mai întâi printr-un vertij sacru.

Tags:

0 Comments

You can be the first one to leave a comment.

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.